Duckadam şi ortacii

În 1986 locuiam împreună cu părinţii într-o mică localitate minieră din Munţii Apuseni. Finala Steaua - FC Barcelona de la Sevilla, desfăşurată pe 7 mai, nu reuşise să trezească însă comuna la viaţă. În locul unde timpul se măsura zilnic în „şuturi” sau „schimburi” iar jumătate din locuitori îşi petreceau aproximativ 8 ore pe zi în subteran, finala Stelei – şi ecourile acesteia – trecuseră ca un eveniment obişnuit, aproape banal.

Prestaţia uluitoare a portarului Duckadam reuşise să spargă însă Cortina de Fier cu ştiri despre România. Pentru câteva zile, ştirile despre performanţa românilor au prins prima linie în fluxurile agenţiilor de presă occidentale. Performanţa sportivă îmbunătăţea din nou imaginea „socialismului” est-european.

Era victoria noastră, era însă şi victoria Partidului. Evident, Partidul nu putea rata o asemenea şansă.

Pe televizorul meu alb-negru Venus mi-au parvenit primele imagini cu Steaua şi Ceauşescu. Elena, Nicolae, Steaua, Ienei, Iordănescu, Lăcă, victorie, poze, flash-uri, ce tari suntem, am învins Vestul însă Partidul a ajutat mult la obţinerea performanţei. Blitz-urile pe Duckadam. Normal, apărase patru penalty-uri consecutive şi intrase în Guiness. Bere sau record, luaţi-o cum vreţi. Eu cred că în amândouă. Urmăream „telejurnalul” cu interes, se dădeau interviuri, o jumătate de oră în plus la program, câtă fericire!

La scurt timp după finala de la Sevilla, Helmuth Duckadam a pornit într-un turneu prin ţară, pentru a se întâlni cu oamenii muncii, cred, şi pentru a le povesti marea ispravă de la Sevilla. Iniţiativa nu cred că-i aparţinea, însă asta l-a adus într-o zi de vară, pe eroul de la Sevilla, într-o mică localitate de munte, printre ortaci.

Aflasem de vizită de la „Partid”, filiala locală, care avusese grijă să promoveze evenimentul în toată comuna. „Întâlnire cu Helmuth Duckadam, EROUL finalei de la Sevilla! Azi, la clubul muncitoresc MINERUL, de la ora 16!!”. „Art-directorul” partidului caligrafiase vreo zece afişe pe care le plasase strategic, în locurile cele mai vizitate. Eu l-am văzut pe ăsta în piaţă, la cârciuma unde trăgeau ortacii după „şut”. Evident, eram în zonă pentru că tocmai îmi cumpărasem gumă (se găsea DOAR în piaţă), şi nicidecum pentru altceva. Ştiam cine e Duckadam, aşa că am alergat spre casă rapid, să caut o fotografie cu Eroul şi să obţin un autograf..Ţin minte şi acum almanahul de unde am decupat cartonul-poză cu Duckadam, în bluza lui verde, salutând tribunele. Hârtia din interior era igienică iar coperţile erau din cartoan ordinar, în „consistenţa” căruia se mai observau încă aşchiile de lemn. Pe coperta 4 erau imagini cu toţi jucătorii finalei în diferite ipostaze, precum şi cu „drumul” Stelei spre cupă, victorii cu Anderlecht, BK Vejle parcă, nu mai reţin exact. N-am stat pe gânduri, l-am ciopârţit pe Iordănescu şi am decupat cartonul cu poza lui Duckadam. 6 centimetri pe 4 jumătate. Era printată pe un carton atât de infect, încât trăiam tot timpul cu spaima că cerneala tipografică îmi va şterge eroul..şi posibilul autograf. Am ţinut-o în buzunarul cămăşii pe tot drumul de la bloc până la clubul muncitoresc. Pe care l-am parcurs într-o alergare nebună, nebună nebună.

La club, surpriză. Uşi închise, rumoare în spatele uşilor închise. „Nu se mai intră, e deja plin!”. Cerul se prăbuşea peste mine. Eroul nu apăruse încă. Oamenii partidului organizaseră întâlnirea atât de perfect încât nu se mai putea intra în sală. De fapt, se temuseră că ar fi putut rămâne locuri neocupate în sala cu o capacitate de 200 – 250 de scaune încât „invitaseră” toţi ortacii care ieşeau din şutul de dimineaţă. Căutam febril o soluţie ca să intru. Frecventam asiduu clubul muncitoresc, de câteva ori pe săptămână, pentru simplul motiv că sala în care urma să intre Duckadam era totodată cinematograful comunal.

Clădirea nu mai avea secrete pentru mine, cunoşteam toate pasajele. Pe intrarea „actorilor”, apoi pe sub scenă, protejându-mi fotografia...Praf, mizerie, cuşca sufleurului, mai e un pic..reuşesc să ies de sub scenă, pe lateral. În faţa mea, o sală plină de ortaci. Lumină puţină, lumea se pregătea de proiecţie. „Tu cine eşti mă?” sare un reprezentant al partidului la mine, imediat după ce ieşisem de sub scenă. „Sunt fiul lui Cristian Ţopescu, m-am rătăcit” (aflasem că venea unu’ care urma să modereze „întălnirea”. Îl chema Ţopescu, dar la vremea aceea cred că avea doar o fată). „Aaaa, îmi zice activistul, vezi că tac-tu e în spate, cu conducerea. Hai să te duc la el”. „Nu, lăsaţi, mai stau un pic aici în sală”. „Bine mă, cum vrei”. Am scăpat de el. Uff! Se sting luminile şi începe proiecţia. Avem şi film azi! Montajul comunist, Ceauşescu în prim plan, în planul doi echipa Steaua, Duckadam, drumul spre glorie, finala...

În sală, ortacii priveau fermecaţi ecranul. Mulţi dintre ei vedeau pentru prima oară imagini în mişcare pe o pânză. Eu, ascuns după o draperie de catifea, întins pe jos. Un miros greu de descris îmi invada nările. Chiar dacă făcuseră baie, erau totuşi mineri. Obosiţi după schimbul 1...Am ignorat mirosul şi m-am lăsat prins de imagini şi comentariu. „Helmuth Duckadam! Bravo Duckadam! Am Luat Cupaaaaaaaaaaaaaaaaaa!”. Mi-au rămas în memorie strigătele astea. Filmul se termină. Începe agitaţia pe scenă. Băieţii de la partid aduc o masă lungă, la care se ţin de obicei şedinţele filialei locale. Faţa de masă, evident, roşie ca steagul URSS. Rumoare în sală...tovaaaaaaaarăşi! Intră Helmuuuut Duckadaaaam! Tovarăşi! Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Şi intră! Duckadam, Cristian Ţopescu, şi în rest partidul. Filiala locală, adică. Încep discuţiile, doar la masă. Ortacii stau şi privesc masa la care Duckadam povesteşte cum a apărat penaltyurile. Citesc pe faţa lui că e sătul de povestea asta. Vrea să termine, însă activiştii de la masă încă îl întreabă. Cum a fost, ce ai simţit. Cristian Ţopescu, fan Petrolul Ploieşti, suferă. Suferă că Petrolul nu mai e în Divizia A. Şi speră ca într-o bună zi, Petrolul să revină. Sau să intre în A. Nu mai ţin minte. Ochii mei erau pe Helmuth.

Întâlnirea e aproape de final...Mi-e şi frică să ies de după perdea să cer un autograf.
Scările până la masa de pe scena mi se par înalte cât un munte. Prea greu de urcat, prea greu de escaladat. Ortacii privesc în continuare masa unde stă Eroul. Ochesc un activist. Ies de după cortină şi îi spun: „Sunt nepotul lui Ioan, directorul minei. Mi-a zis unchiu’ să vă dau poza asta să i-o daţi lui Duckadam să o semneze!” Activistul, speriat, se conformează. Evident, nu mă cunoaşte dar nici nu vrea să rişte. Ţopescu vorbeşte în continuare. Activistul urcă pe scenă, se apropie de Duckadam, îi şopteşte ceva. Îl văd pe Duckadam că zâmbeşte, ia cartonul-fotografie şi îl semnează. Victorieeeeeeeeeeeeeeeee! Bravooooooooooooooooo Duckadaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaam! Eşti eroul meu!

Am fost singurul care a obţinut un autograf în ziua aceea. Îmi place să cred asta, deşi nu e adevărat. Pierdut în grămada de ortaci care ieşeau de la clubul muncitoresc, o singură întrebare mi-a rămas întipărită adânc în minte până azi. Un ortac ce abia se trezise din somn – dormise pe tot parcursul filmului şi întâlnirii – îşi întreabă colegul de şut:

„Auzi bă, ăsta o fost portar?”

"Nivelurile de inteligenţă care este în societate"

„Prin autonomie publică care se desfăşoară bine noi ne putem realiza multe din dorinţele noastre. Administraţia publică locală are un rol foarte bun în societatea noastră şi pentru toate nivelurile de inteligenţă care este în societate“

„Prin autonomie locală capacitez realizarea, administrarea şi păstrarea în stare de întrebuinţare a bunurilor şi valorilor cu valoare artistică, ştiinţifică, arheologică, istorică şi a altor asemenea valori, precum păstrarea ordinii publice şi curăţenia judeţului, oraşului, comunei sau a unei instituţii publice“

„Prin autonomie locală se înţelege a rezolva problemele oraşului şi judeţului în legătură cu partea materială şi spirituală de care omul are nevoie, deci efectiv pentru a fi locuri de muncă pentru a putea ca omul să-şi întreţină familia şi pentru a duce o viaţă liniştită, să îşi vadă dorinţele sale personale a fi îndeplinite, a îi crea o viaţă plăcută şi celui de lângă el“

„Autonomia locală este dreptul autorităţilor locale de a dispune de bunurile şi fondurile statului, cu scopul de a menţine buna funcţionare a liniştii şi ordinii publice în zonă“

„...pentru că în Legea 215 este specificat cum trebuie să fie în general societatea şi construcţiile societăţii pentru ca ele să arate frumos, dar de fapt nu sînt numai ele, ci şi modul de viaţă pe care o ducem“

După cum aţi ghicit, nu este vorba de perle scrise la examenul de bacalaureat. Autorii lor au trecut deja de acest examen. Avem în faţa ochilor gânduri vibrante, pline de avânt, sincere, aşternute pe hârtie de cel puţin 75 de candidaţi prezenţi la proba scrisă din cadrul examenului pentru postul de poliţist comunitar în Timişoara (după cum scrie în ediţia sa de azi Cotidianul).

Ce reprezintă pentru noi toţi „poliţistul comunitar“? Poliţistul comunitar poate deveni un brand? Care sunt valorile lui? De ce vreau să fiu poliţist comunitar? De ce, poliţistule comunitar, de ce? Te las pe tine să răspunzi...

„Trebuie cu toţii să ne implicam în viaţa cotidiană, să dezvoltăm în limita frumosului şi a adevărului locul în care trăim. Legea şi adevărul guvernează civilizaţia!“

Nimic mai adevărat.

The brand f***** s****, man!

Mi-am început ziua râzând în hohote cu Ştefan :)) Pe Messenger. Am epuizat emot-icon-urile, le-am obosit cât pentru o săptămână de lucru de 80 de ore..Abia ne trezisem, bootasem, fiecare cu ochii puţin cârpiţi de somn, fiecare la casa lui, el în Bucureşti, eu în Sibiu, el lapte, eu cafea...un moment nimerit să mai discutăm puţin despre pitch-uri şi brand-uri. Despre "customer oriented", "target focused", "funny concepts", "strong ideas", "we are the winning team", "we breathe the brand" şi alte asemenea barbarisme. A, şi despre "guerrilla marketing" + "marketing gurus". Sinistru. Îmi verificasem feed-urile RSS şi am găsit două link-uri care ne-au făcut ulterior ziua perfectă.

În ordine, trebuie să vedeţi primul clip. Cu răbdare şi mândrie. Aşa e într-o agenţie!
Tom vă va ghida prin birouri, va face slalom printre idei. Va aduna toată echipa. Ba nu, chiar "team-ul"! Va pune totul pe "hold"! Pentru că..it's f***** huge, man!!!

După care veţi respira puţin, veţi fi uimiţi de complexitatea cu care se naşte Ideea pentru Subway şi veţi viziona cel de-al doilea clip.

Cred că e esenţial să-l vedeţi pe Jim Coudal. Eu aş paria pe al doilea clip. Mi se pare că Jim vorbeşte explicit despre "brand". Pe înţelesul tuturor. Îi va sta ulterior în gât -"customer focused stomach oriented".

Unde-oi fi pus sandwich-ul ăla?

Vă rog, spuneţi-mi că sunt vinovat!

În primul rând, nici acum nu-mi vine să cred că tipul din imagine e Vin. Vin Diesel, adică. "A gag-ster not a gangster" după cum se autointitula personajul lui Vin, Giacomo "Jackie Dee" DiNorscio.

Tocmai am dat o raită prin filmografia lui Vin şi am observat că în aproape 90% din cazuri, "cheliosul" a preferat roluri uşurele (Shane Wolfe în "The Pacifier"), de super-erou (Riddick în "The Chronicles of Riddick" sau Xander Cage în "Triple X" ). Însă cu rolul lui Jackie Dee e altceva. Altcineva. Nu cred că exagerez.
Încă sunt sub puternica impresie a unui film bun şi totodată amuzant. Am urmărit aseară Find me guilty şi sincer vă spun, m-a impresionat. M-a impresionat în primul rând Vin Diesel, care a făcut un rol excelent (şi cred, cel mai bun din cariera sa până în acest moment). În al doilea rând, a fost nevoie de un regizor bun pentru ca Vin să devină Jackie Dee. Dog day afternoon, Serpico, The verdict, Long day's journey into night..mai zic? Sidney Lumet, la 82 de ani, still kickin' , cel mai bătrân regizor de la Hollywood, încă în activitate, cu Find me guilty şi Vin Diesel.

Cum e Find me guilty? Este un "stand-up comedy" într-o sală de tribunal american. Aşa că pregătiţi-vă de o porţie zdravănă de râs, însă şi pentru o lecţie despre prietenie adevărată şi "famiglie". Mai multe nu vă spun, vă las să-i descoperiţi singuri pe Jackie Dee şi pe Vin Diesel, una şi aceeaşi persoană timp de vreo două ore.

Ştiu, vă plac filmele de artă, Al Pacino şi De Niro şi urmăriţi frecvent producţii de Lars von Trier sau David Cronenberg.

Însă vă rog, nu vă simţiţi vinovaţi dacă o să vă placă de Vin Diesel. Chiar dacă a fost Riddick, Xander Cage, Shane Wolf şi chiar dacă va fi, din câte am auzit, Hannibal Cuceritorul. În Find me guilty, Vin e un tip de "famiglie" :)

Hai noroc şi pe curând!

Două lumi

Am făcut fotografia asta anul trecut, într-o duminică de august, pe Via dei Condotti din Roma, aproape de Piazza di Spagna. Eram în luna de miere (şi Doamne, ce lună de miere a fost!) împreună cu Theo.

Tocmai vizitasem Memorialul John Keats şi ne pregăteam să străbatem una dintre cele mai populare artere romane (moda la superlativ) când privirea mi-a fost atrasă de o cerşetoare prea obosită ca să mai ţină capul sus. Fără să stau prea mult pe gânduri, am pus aparatul la ochi şi am apăsat pe declanşator. Imaginea mi s-a părut interesantă pentru că femeia stătea chiar în faţa vitrinei magazinului Prada. Îşi alesese foarte bine locul, pentru că zilnic Via Condotti atrage ca un magnet zeci de mii de turişti din toată lumea.

Am revăzut fotografia după două săptămâni, când am descărcat-o pe computer...şi amintirea senzaţiei pe care am avut-o atunci împreună cu Theo a revenit, mai proaspătă ca oricând. Erau acolo două lumi, făcute parcă să nu se întâlnească niciodată. Două lumi între care distanţa e uriaşă.

Pe timpul verii sunt aproximativ 1 milion de turişti care vizitează Roma. Aproape toţi văd "spectacolul" ăsta dacă se plimbă prin oraş, indiferent de zone. Însă imaginea mi s-a părut cumva pitorească şi tristă în acelaşi timp şi de-asta am vrut să v-o împărtăşesc. Nu ştiu ce naţionalitate avea femeia, însă în afară de ea am mai avut parte de întâlniri cu mulţi cerşetori români...Voi reveni cu o poveste separată despre o întâmplare interesantă cu un "cerşetor" în trenul Roma - Florenţa.

Mi-am adus aminte de cerşetoarea de la Prada ieri, când l-am văzut pe Fran - fosta glorie a echipei de fotbal Deportivo La Coruna - în parcarea aeroportului Henri Coandă din Bucureşti. Proaspăt sosit în România, cu câteva echipe de filmare de la "ştirile sportive" ale canalelor româneşti de televiziune pe urmele lui, Fran a avut parte de o experienţă cel puţin stânjenitoare. Două cerşetoare, mamă şi fiică, i-au cerut 5 euro într-o italiană-spaniolă greu de înţeles. Am citit pe faţa lui că nu se simţea bine în postura în care era pus. "Le dau 5 euro, însă opriţi camerele de filmat"...a spus Fran. Şi camerele s-au oprit.

Nu ştiu cine e Fran şi ce caută în România. M-ar fi interesat totuşi să aflu mai multe despre el. "Fosta glorie a echipei Deportivo La Coruna" este formula utilizată de editorii jurnalelor sportive de la ProTV, Antena 1, RealitateaTV, Etc.TV...În rest, prea multe amănunte despre activităţile lui Fran, trecute sau prezente, n-au oferit. Slăbuţ cu backgroundu'! În schimb, am urmărit evenimentul cu cerşetoarele relatat extensiv pe la toate "jurnalele sportive" de seară. Şi nu cred că mă înşel, relatat cu o oarecare satisfacţie de reporterii şi editorii sportivi, tocmai pentru "ineditul" situaţiei.

Mi-e dor de nişte ştiri adevărate din sport(uri). La "Jurnalele" de seară aş vrea să văd reporteri care trec dispreţuitor pe lângă mondenităţi - "lumea" predominantă la ştirile sportive - şi se opresc să fotografieze "lumea" sportivă. Evident, cer prea mult. Sunt şi de data asta în minoritate, pentru că trăiesc în "lumea" mea. Mă discriminează cineva?

Bine aţi parcat pe blogul lui Ispas

Impulsionat de iniţiativa unui foarte bun prieten - Ştefan, m-am hotărât să şterg puţin praful de pe blogul ăsta... Prin urmare, bun venit pentru toată lumea :)